Nebunul

Tu, nebun care jucași la curțile atâtor împărați

Și te-ai lăsat urcat ca rege pe tronul celor defăimați…

N-ai înțeles, tu, că hazardul te-a încântat ca să te zbați

Să stai în viață ca o stâncă!?… Să nu aluneci la ingrați!?

*

Cum aș uita cum îmi ziseși că ești dezamăgit de mine…

Ganditu-te-ai, măcar o dată, că nu am tras cărți ca și tine?

Azi îți trimit, de despărțire, dovada faptelor trecute

Cu fierul roșu peste mine de hoți din cercul tău bătute!

*

Și, dacă azi privesc în urmă și adevărul îl cunosc

Ce ai ales face din tine… Când nu pot să te recunosc

Mi-așa de drept să fac ruptura cu timpul care ne-a legat

Căci, ce sânt eu și ce ești tu… Mult mai demult ne-a dezlegat!

*

Știu că nebun o să rămâi și-o să mai țopăi pe la nunți

În anturajul de-nvățați spoiți blamând înalte frunți…

Că v-ați împins unul pe altul pentru că ați căzut la pat

Și șansa celor fără vină ghilotinat-ați dându-i mat!

*

Acum, te las ca împărat, nebun ce te tot crezi un rege…

Uite ce sus te-am mai urcat, fără ca-n pat a mă culege!

Cu nuanțe-ntre negru și alb slăvește-ți lumea care-ți zice

Când mie negru-mi scrii la hat… Să văd… Ce alb să te ridice!?

*