La noi în țintirim… În țara blestemată!

Unde stele căzură, să nu mai cântărim

Cin’ de vii ne zidiră ca treptat să murim

Îmi bat clopote-n turlă dar eu nu le aud…

Doar în mine le port, că mi-e sufletul nud.

*

Mi le caut degeaba ca să mai povestim

Gândul se înfioară să mai fim iar intim

Când tăcerea trăda rana tot sângerândă

Cu a morții stafie-n retini fulgerândă.

*

O stafie-s și eu când tot trag de-o povară

Ce mi-e viața slutită, azvârlită-ntr-o moară

Că-s fata pângărită… În țara blestemată

Ce-un depravat susține c-a luat o cazemată.

*

Departe am plecat și-atât m-am măcinat

Și-am înțeles că răul e înrădăcinat

Acolo unde-au curs șuvoaie-n firul meu

În boabele de rouă, vorbind cu Dumnezeu.

*

Și-i tot cătai la stele da-s tot posomorâti

Acei plecați demult, prin mine doborâți

Mereu îmi fuge gândul la ei, în țintirim

Că mi-am bătut părinții până să înflorim!

*

Dar poate bănuiesc că mi-e greu să le spun…

Pe-acolo nu mai calc, că sufletul mi-l pun

Aicea, unde cerul prin oameni îmi arată…

Nu mă mai murdăresc, că-s fată preacurată !

*

Dar, când va bate gongul, de vină să mă spele

Voi fulgera spre locul copilăriei mele

Și de-s pierdută-n lume, cu cornul vieții prim

Voi bântui pe-acolo… La noi în țintirim!

*