Christos a înviat!

Din închisoarea vieții pământul îl străbat

Pe treptele cetății tot urc și-n urmă cat…

Mă uit că mi-s în lanțuri… La moarte osândită

Dar, dacă mă trezesc mă cat-a mea ursită!

*

Ca peștișorul sânt, ce-n mare-ar vrea să-nnoate

Dar, când să ia avânt, pricepe că nu poate…

Că-i încolțit de-un hoț și-n cale-i stau pereții

De care se izbește din zorii dimineții.

*

De ziua Ta, Isuse, când toți nelegiuiții

În slavă te ridică, făcând pe pocăiții…

Înfiripă-le-n suflet, ca șarpele, otrava

Că-n vorbele cinstite mestecă doar gâlceava!

*

N-ai fost, Tu, mielușelul la fel ademenit

Pe care îl cătară pân’ și l-au răstignit?

Și, de-i privești de-acolo, und’ te-or urma odată

Poți, Tu, să-i înțelegi cum cu minciuni te-mbată?

*

Nu-ți pun mereu cununa jigodiile-n toană

Și-ofrandele-ți aduc gândind tot la prigoană?

Dar Tu spuseși acelor care-s bătuți de soartă:

Și omul se ridică!… Credința nu-i deșartă!

*

Pricepi tu ce-i căința curgândă la prohod

Ce pe mărgean și-o-nsiră scârbavnicul irod

Și-aprinde lumânarea ca-n drumul lui dintâi…

Când Tu doar cunoști jalea vuindă-n căpătâi?

*

Când din izvorul vieții mocirla le e apă

Și-n plaiul mioritic zădărnicia-și sapă…

Pe dâra iezuiților scăldată în păcate

Străjer fie micimea când ceasu-n clopot bate!

*

Că-n lume, egumenii străbat poiana vieții

Și-n florile cu rouă toarnă nectar bineții…

Cu semnul Tău, Isuse… Așa m-ai îmbiat!

… La ceasul împlinirii: Christos a înviat!

*

*

Oglinda

 

 

Anii trec și trec într-una și nu-i vom mai revedea…

Asta e ursita nostră!… Trebuie s-o luăm așa!

Ne-au tocit vânturi cumplite și-n oglindă când privim

Nu vedem riduri pe fata… Sufletul ne e tot tanar… Tot așa, decând îl știm!

A 

A 

Și purtăm cu noi povara ce ne-a dat-o un destin…

Ni s-a îndoit spinarea, însă, rădăcina să ne ținem bine tot găsim.

Nu mai sună fericirea cum am simțit-o cândva

Chiar și râsul ne e altul… Că-i umbrit de apa vieții ce ne-a răscolit așa.

A 

A 

Totuși, dăinuie pe viață și un pas chiar mai apoi

Amintirea ce-am lăsat-o despre sufletul din noi

Că-n zadar doar, cu oglinda, frumusețea am doar vânat…

Vom fi fost cum ne crezurăm?… Poate, chiar vom fi visat?

A 

A 

În zadar toți sânt pe spuse că pe cel mai frumos l-au găsit

Când o lume superficială a uitat colțul ascuns und’ mai are de privit!

Numai banul, frumusetea… Și câte banalităti… Rotesc!

Dar când se pierdu, așa, frumusețea ce o are doar un suflet omenesc?

A 

A 

Oare, lângă pruncul cela nu se puse ca vlăstar

Doar un pic de omenie… În al sau leagăn, ca dar?

De ce cântară atunci lăutarii?… Ce se făcu așa tamtam

Când, în anii cei din urmă îi scrisei despre-al său hram?

A 

A 

Cum doar marionete reci, cu râs fals și falsă bunăvoință

Teatru joacă pe scena vieții numai… Cu a multora bună credință!

A 

A 

Să-ți spun povestea despre urâtul și ce a descoperit

Când, aruncând oglinda, sufletul în fine și l-a simțit?

Despre frumusețea aceea ce peste moarte îi va dăinui…

Când unul, sau altul, despre el, încă își va mai aminti?

A 

A 

Sau vrei povestea despre păunul ce așa se mai înfoia?

Ca tine!… Care și-a pierdut totuși penele mândre, cândva!?…

Căci acea frumusețe nu într-o oglindă de sticlă o vei descoperi…

Oglinda sufletului trebuie adânc să o cauți ca să o poți primi!

A 

A 

Dar lângă pruncul acela… De ce nu s-a pus ca vlăstar

Doar un pic de omenie, în al său leagăn, ca dar?

De ce mai cântară atunci lăutarii… Și de ce se mai făcu așa tamtam

Când în anii cei din urmă îi scrisei despre-al său hram?

A 

A 

Cum doar marionete reci, cu râs fals și falsă bunăvoință

Teatru joacă pe scena vieții numai… Cu a multora bună credință!

N-ați auzit?… Actori ieftini, de două parale!… De mahala!

Te-nghesuie-ntr-un colț, mutește!… Să-ți poată apoi lua viața!

A 

A 

Dar timpul judecății, cândva va suna!… Pe negândit!

Doar nu tu ești acela care ai asupra vieții altora de rânduit!?

Iar în viață, până plecăm, toate drumul drept singure și-l vor găsi…

Sau nu ai știut că nu putem lăsa în urma noastră… Datorii?!?

*