Decat vreodat-ai fi gandit

 

 

Ploaia rapaie-n fereastra… De o saptamana-doua

Toamna, cam invidioasa, puse verii haina noua.

Mie-mi pare cam grabita si-nghetata deocamdata

Cand sa plec, de mi-as dori, stropii se sfadesc deodata.

 

*

Cu mantaua ei de nori, facand lumea zgriburinda

I-o ostoi iubirii flama, pan’ s-o tara muribunda

Si daca te-a patruns ca raza ce-n inima ti-a tatuat

Si ai crezut ca ti-e-mplinirea, de zori de zi imbalsamat.

 

*

Apoi, mai bantuie doar corbii ce pe mormant cruce au pus

Ca-n fiecare toamna, iarasi, sa-ti amintesti de-acel apus.

Si-ti amintesti secunda-n care, singura doar te-ai minunat

C-ai inteles ca nu-mplinirea… Ai fi avut de asteptat!

 

*

Si-ai inteles raceala mortii si cu ea chiar ai socotit

Tragand o linie mai dreapta decat vreodat-ai fi gandit.

Te-ai bucurat c-ai priceput ca nu ai pentru ce lupta

Caci chiar nimic nu te-a-ncalzit… Cand ai platit cu viata ta!

 

*

Asa ne bat pe noi ursite… Ca ploaia rece pe obraz!

Cand santem, la pamant, tarati de idioti ce fac doar haz.

De nu ne pierdem, ne vom tine de radacini ce nu vedem

Cand vom patrunde adevarul nimicitor ca un blestem.

 

*

Pe-aici, nici pomii nu se dau usor batuti de toamna noua

In verde-nchis o mai sfideaza, plangand numai o frunza-doua.

Iar eu, si zgriburita, port tot haine de vara… Soarele pandind!

Stiu ca va reveni… Dar nu ca tabla goala… Credinta rasplatind!

*