Ciulinii Bărăganului și căpușa…

Încă răscolesc trecutul frământat… Doar pentru o firavă rază de lumină

… Că poate, cel puțin anii ce îi mai am să mi-i străbat în tihnă!

Dar, în urma mea… Unde lumea și visele mi s-au scufundat

Pe neașteptate, în tumultul vremii, totul s-a schimbat!

*

Sau, poate am uitat, când cu anii nu l-am mai cătat

… Cum era pe plaiul unde viața mi-am pierdut, pe dat’?

Omul sfințește locul?… Dar cum poate și viața altuia otrăvi!

Și, căutând acum, cu glasul deznădejdii, dezlegare, iarăși îmi amintii.

*

Căci, dacă nu m-ar mai lega trecutul de atâtea prea valoroase prietenii

Ce le-am lăsat, cu suflet trist, în urmă… Aproape c-aș gândi:

… Numai ciulinii Bărăganului, ghimpați… În urmă au răsărit!

Chiar de sânt verzi, sânt morți!… Căci floarea demult le-a izinit.

*

Doar mucegai și râvna încinsă în urma bănetului spurcat

Sub drojdia bolnavă, au mai dospit… După ce am plecat!

Pe ici, pe colo… În drumul meu, mi s-a deschis câte o poartă

Doar câte-o crăpătură-ngustă!… Și-am bănuit, pe loc, ființa moartă.

*

Căci, numai curiozitatea, cu insistenta-mi căutare, am stârnit

Și-acea căpușă, îmbuibată azi, nu vor să pice… Că parazitul s-a înfipt!

Au înțeles demult ce caut, în rapacitatea lor cu pas frenetic

Dar nu pot să le dau o spagă… Ca să achit pentr-un bezmetic!

*

Ciulinii, oare, numai unde eu crescui, flori minunate au purtat?

… Căci, de atâta timp, bătând aici, la porți străine

Ca un călător pribeag, în zdrente, cerând doar un culcuș sărac

Ciulinii Bărăganului, uscați… Ostili… Aș zice-am scuturat!

*

Dar ce flori ei ar mai putea purta, ca inima să-ți înveselească

Când în pământ arid numai crescură și obsedați de lăcomia omenească

Podoaba țepilor doar poartă și-asemeni capușei cu ascunsu-i gând

Așteaptă stropul cel de sânge!… Ca sufletul altora să îl vadă plângând!?

*

*

Omul

*

Omul… Fiinta cu suflet… Sau nu!
Calatorind in timpul prescris… spre infinit.
… Ca o corabie… Ca o amfora… Uneori ratacita…
Strapungand in valurile vietii catre zenit.

Omul… uneori plin de suflet
Si frumusetea ce sa-i destainuie, a izbutit.
… Si la fel omul… Redus la meschinul „a fi”…
Cand ghiocelul de sub zapada…
Cand sa rasara… Doar cu laturi a fost balacit!

Omul… Fiinta daca se respecta!
… Si omul ce doar anonim va trece
Fara ca sensul pricepe va sti…
… Omul ce vietii cinste ii face
… Si omul… O coaja de nuca cu mucegai… Ce in sine va fi.

Omul ce om sa se cheme a meritat
… Si omul ce nu a stiut ca daca nu are…
Unde mana sa-ntinda ca sa primeasca…
I s-ar fi dat…
Omul cu sufletul pe buze purtand
Insa si adanc in piept fara a ezita…
… Si omul meschin urmarind…
Totdeauna… Pe unul, cumva…  de a insela!

Omul sincer ce nu asteapta marire
Si laude pentru ce-i e natural…
… Si omul doar prefacut… Fals din fire!
Ce totdeauna un monument si-ar ridica… Chiar…

Omul caruia-i poti pe fata citi
Fara ca dictionarele sa le rasfoiesti
… Si omul ce doar ca si sarcofagul unui faraon
Frumos sculptat si cu podoaba-i amagitor…
Nimic nu ascunde in inima… Caci i-au rapit-o!
… Un impostor!

Omul ce l-am revazut nu demult…
Dupa ani!… Intr-o poza pe aici rascolind…
Cu colturile gurii asa atarnand…
Cu fata cumva adancita…
… Ce-mi aminteste de un mort…
Ce l-am petrecut nu demult la mormant…

Insa omul despre care rostesc…
Ce nu a vrut om sa fie…
De ce oare… cearcane, ma intreb, are…
… O fi plans destinul toti anii astia…
… Sau poate destinul ce mi l-a pregatit mie?

Caci altfel, pe fata-i fara expresie nu pot nimic citi…
… Doar o marioneta!… Cum s-a placut!
Si-a desenat chipul numai…
… Dar Fata sa aiba… Nu a putut!