Marsavia speciei mele

 

 

Iarasi voi rascoli-n povestea

… Cum ca omul… Cainele l-ar fi domesticit!

Dar daca este vreunul care… De om n-a fost dezamagit

Poate sa treaca mai departe… Caci timpul nu i-o fi sosit!

 

 

Iar cei ce altfel au patit-o, sper ca dreptatii soli i-or fi!?

… Si poate cateva cuvinte… Adevarate le-or gasi…

 

 

Caci eu petrec, de ani de zile… Legata ca de-al meu copil

Mai mult timp langa un caine… Venit in viata mea… tiptil.

… Apoi, asa a vrut destinul, cu el sa ma-ntovarasesc

Si nu pot sa-i multumesc vietii… Cand bogatia-i i-o primesc!

 

 

Azi, ma-nsoteste ca un caine… Si asta cum am priceput!

Nu sta decat lipit de mine!… Lipit!… Si nu e spus prea mult!

… Sau credeti ca daca cumva… i se pare ca mai dorm

Cand imi racaie la usa… Vrea s-arate ca-i un domn?

 

 

Nici nu-l cunosteam prea bine… ca-l aducea fiul meu

… Pentru ore numarate… Pan’ pleca de capul sau…

 

 

Si el cum m-a mai citit!… Si cum ma mai cauta!

… Eu imi ascundeam tristetea… Insa el ma intreba!

… Si asa am invatat… Sa-nteleg ce vrea sa-mi spuna

Nici nu fredonez ceva… Ca ma cauta… Ca-i suna…

… Ca si-n zilele acelea… Cand mi se aseaza-n fata

Ma priveste intreband… “Chiar asa, de dimineata?”…

Tot mereu ma-ntreb si eu… Ce-o fi vrut destinul, oare?

Sa ne intalnim asa… Sau raspunde la-ntrebare?

 

 

Caci, ma-ntreb… Ce-ar fi putut… Omul… lui ca sa ii spuna?

Despre adanci prietenii?!… Devotament!?… Si o incredere nebuna?!

… Si cine este dobitoc… Mai dobitoc ca multe cele?!

Cand azi, cu ajutorul lui, scrutez si marsavia speciei mele?

 

 

Cand omului, nici secole nu i-au ajuns

… Sa-nvete de la caine ce n-a spus!

Dar vorba… Lui nu-i este necesara…

Ca sa exprime ce din suflet ii coboara!

 *