Om sarac

 

Trecea candva, un om sarac

Plecat din satul meu… De-acasa!

Si chiar de era un pribeag

El nu intra in orice casa.

 

 

 

Si de-l chemau, recunoscandu-l

Ca umbla ca un ratacit

Chiar de nimic nu le cerea

Citea in ei, c-un dar menit.

 

 

 

Si il puneau la masa lor

I-au dat si haine de-mbracat

Si-l tot priveau curiosi…

… De ce nu era incarcat?

 

 

 

I-ar mai fi dat cate ceva

Dar nu aveau unde sa-i puie

Caci el un sac nu a purtat…

Si incepu ca sa le spuie!

 

 

 

Ce-mi trebuie mai mult de-atata

Decat sa ma imbogatesc

Cu darnicia sufletelor

Ce goliciunea-mi ocrotesc?

 

 

 

Ce-mi trebuie mie bogatii

Cand Dumnezeu ma insoteste

Si in sufletele voastre

Ca dintr-o carte imi citeste?

 

 

 

Apoi, vorbi despre o casa

De-unde pleca in pribegie

Si c-a facut mare pacat

Cand a crezut in omenie!

 

 

 

Cand hotii l-au ademenit

Pana cand usa le-a deschis

Apoi ei i-au batjocorit

Cuibul ce-i fuse-un paradis!

 

 

 

Si i-au luat totul… Si putinul

Si visele i le-au furat!

Si s-au ascuns de el… In haturi

In casa unde-a fost odat’!

 

 

 

Unde… Cica il omenira

Pe cand prada-si infundau

Sa nu se stie de-omenia

Ce moartea i-o pecetluiau!

 

 

 

Acum, umbla asa, haihui

Stiind ca ziua o sa vie

Cand o sa dea de cuibul lor

Caci Dumnezeu drumul il stie!

 

 

 

Si astepta ziua aceea

Fara sa banuie o data

Cand capul isi va ridica

Sa redevina acea fata

 

 

 

Ce-o grija nu avea in viata

Nici daca se va prapadi

Si-n lumea mare urma-si pierde…

… Ca-n floare O Va rasadi!

*