Corbul și veverița

 

 * 

Pe parcu-ntins, iar s-a cosit

… Să citesc raiul rătăcit

Ce se deschide ca o poartă

Cu frumusețea ce o poartă…

*

Ca să-l cuprind cu ochi deschis

… Dar ochiul minții mi-e închis

Când știu pământul răvășit

De gând ascuns ce-a oropsit

… Omul cinstit…

Ca să plătească

Când n-are fire diavolească!

*

… Căci raiul ce și-a împărțit

Omul pe-o rază l-a pitit

Și dacă ea te-a ocolit

Când diavolii i-ai întâlnit

Plătești păcatul nesfârșit

Ce nici măcar n-ai săvârșit

… Tu, om cinstit!

*

… Dar, ce m-aș așeza pe brazdă

Ca să simt pajiștea ca gazdă

… Și m-aș întinde pe pământ

Să-i respir iarba!… Să mă-ncânt

Că, poate-așa îmi amintesc

Că și eu pe pământ trăiesc!

*

… Dar, ochiul minții nu-mi dă pace

Știind ce omul poate face

Și dacă azi, ochiu-am deschis

Realitatea n-am învins!

… C-aicea jos… Nu este sfânt!

Nu este raiul pe pământ!

… Doar Soarele m-a încălzit

În suflet de copil rănit!

*

… Căci, chiar aici văzui un laș!

Văzui trucajul de borfaș!

… Căci corbul negru ca și iadul

Ce zile numai se plimba

O veveriță a pândit

Și, să-i piște capul tot vroia!

… Și dacă nu i-aș fi strigat

Peste tot parcul ar fi vânat!

*

… Și-am înțeles de ce borfașul

“Iute-i la minte”… Să te ia!

… Căci, în nemernicia toată

Cum ar mai supraviețui…

*

Fără ca-n ceafă să-ți lovească

Până-n genunchi te va-nclina

Când ciocul însetat de sânge

Înfige-n tine!?… Prada sa!?!

*

*