Nu am recunoscut minciuna… Și-n brațele-i cum m-am scăldat!
În zeflemea-mi scuipă apoi trădarea-n față… Când eu l-am căutat…
Nu a avut o explicație… Când sufletu-mi cerea să nu m-afund!
Doar un răspuns!… Știam așa de bine că m-ar fi ajutat… Cu totul ca să rup!
*
Văzui bufonul, în sfârșit!… Cu fața lui schimonosită… Crezând că are har!
Văzui secunda blestemată… Și-am înțeles că m-a primit ca dar!
Ca într-un film îmi văzui viața… Știind că nu mai e a mea
Și-am priceput că pentr-o cârpă am mizat totul… Ce nici o explicație n-o da!
*
Bufonul și-a făcut doar jocul!… Avea o pauză de dat
… Dar, cum nu îl lăsa menirea, era mereu la căutat!
Un monolog vroia să dea… Pe scena lumii ce-a urcat
Iar eu fiind doar figurantă… Fără s-o știu!… Muțimea aveam de jucat.
*
Apoi… A tras numai cortina grea ca și moartea ce-a trezit
Cadavrul meu bine-a ascuns… Și-n lumea mare, fără jenă, a ieșit!
Credea că n-o să fie prins când eram doar o debutantă!
Credea că n-am nimic de spus… Căci o tăcere eram toată!
*
Azi, îl revăd din întâmplare… Azi, are față de Bufon!
Și uite cum, prin voia soartei… Și eu articulez un ton…
Nu numai unul aș mai zice… când nu mai sânt de stăpânit!
Doar i-am promis!… Din inchisoare… Nu-mi este teamă de vorbit!
*
Ce zici, Bufon, de tonul meu și cum ți le-am mai nimerit…
Sau zici ca-n ziua când de-acasă, la tine chiar, m-au fugărit?
„Așa trăim!… Ți-am zis că sânt sărac!”… Nu așa mi-ai grăit?
„Sigur c-am să te iau, Maria!… Bine că ai venit!”.
*
OAMENI CA ŞOBOLANI 
Lasă un răspuns