*
*
Praful… Ca pânza!… peste rana-mi
… De ani și ani s-a adunat…
Și când să cred că am uitat-o
O adiere… un respirat… A fost de-ajuns!
Și rând pe rând… tot vălul l-au îndepărtat.
*
Și rana-mi sângerează totuși!
… De ce-am crezut că am uitat?
Știu doar!… De mult nu plâng iubirea-i…
Ce doară în prostia-i mi-a jucat!
*
Plâng numai visurile care…
… Care-aș fi vrut să le trăiesc…
Ca orice pom… Ca orice floare!
Știu singură… Când să veștejesc!
*
Dar, nu-i nimic!… Încă o vreme
Poate că voi mai sângera…
Dar știu și că va veni ziua
În care mă voi vindeca!
*
Și las-o doar să sângereze!
… Și n-o voi mai acoperi…
Căci soarele ce mă-ncălzește
Și rana îmi va ofili…
*
Și… Ce dacă voi fi bătrână?
… Ce mă va mai interesa?
Când raza-mi va luci pe față…
Viața-mi va fi, din nou… A mea!
*
https://oamenicasobolani.wordpress.com/wp-content/uploads/2015/07/umilinta.jpg
*
*
30 iulie 2013 – 15 noiembrie 2017
*
OAMENI CA ŞOBOLANI 
Lasă un comentariu